Eu sunt Ana și știu ceva ce tu nu știi.
Nu sunt mai deșteaptă decât tine, nu sunt mai bună sau mai frumoasă. În ciuda tuturor lucrurilor, deși poate părea absurd că spun asta, se poate să fiu însă mai norocoasă. Mi s-a întâmplat ca banalitatea unei boli să jupoaie banalul de pe toate lucrurile. Să le lustruiască, să-mi facă ochii să le vadă așa cum sunt ele, în spatele rutinei care le-a făcut pentru atâta vreme să devină inerte. Banalitatea unei boli da, pentru că nu e nimic special în ea. Eu nu sunt o persoană specială, predestinată să fie atinsă de o boală specială. E plictisitor de „la întâmplare”.

Întâmplarea face ca eu, Ana, să am cancer și să fi trăit deja două vieți. Dar sunt convinsă că întâmplarea asta, a îmbolnăvirii, a servit unui scop: să-mi atragă atenția că trebuia să mă schimb, că redusesem viața la câteva lucruri și începusem să cred că aia-i tot. Știu că viața mea era rutină și se trăia ca atare. Îmi micșoram universul la câteva acțiuni repetitive, atât de cunoscute tuturor: serviciu, acasă, gătit, spălat, serviciu, acasă, televizor, serviciu, somn, concediu, facturi, stres, sărbători, serviciu, somn. Nu îmi mai aduceam aminte ultima dată când am fost la film sau la teatru, sau când am terminat o carte, sau când am ieșit în oraș cu prietenii. Parcă simțeam că îmi scapă ceva, ca atunci când îți stă ceva pe limbă, dar nu găsești cu niciun chip cuvântul ăla. Sau ca o amintire dintr-un vis, pe care nu o poți apuca, tot fuge și rămâi doar cu o impresie. Nu aveam timp, asta era vorba mea preferată: nu am timp.

Apoi a venit diagnosticul care a oprit timpul în loc pentru câteva momente. În clipele alea am vrut să mă ascund sub o piatră, sau să mă înghită marea, toată mintea mi-a evadat din cap și a alergat fără țintă, apoi s-a tras brusc înapoi, la locul ei. A găsit claritatea deciziei: o să trăiesc, am lucruri de făcut, oameni pentru care trebuie să trăiesc. La început îți spui că trebuie să trăiești pentru alții, mereu sunt ceilalți mai importanți sau îți spui câtă nevoie au de tine, câte mai ai de făcut pentru ei. Cred că așa învățăm noi, că suntem aceste eroine pentru familia noastră. Mai tîrziu, abia în tratament, vezi că tu ești persoana pentru care trebuie să trăiești. Acum însă, în momentele de început, când mă confrunt cu perspectiva operației și a pierderii sânului, forța vine din gândul la ceilalți. Trebuie să fac tot ce pot ca să trăiesc, pentru părinții mei, pentru că încă au nevoie de mine; pentru bărbatul meu, căci nu în anul ăsta își imagina el sfârșitul, pentru copiii mei, născuți sau doriți. Astfel că prima decizie, cea a operației, vine fără echivoc, rostită dintr-o suflare către medic: tăiem. Tăiem orice trebuie, tot sânul dacă e nevoie, ducă-se!
După operație însă, primul lucru pe care îl întreb este dacă mai am sânul și cine e cu mine mă strânge de mână, plecând privirile. Iar eu strâng și mai tare mâna și îmbărbătez persoana, pe ea sau pe mine: un fleac, m-au ciuruit. Apoi mă uit pe ascuns, nu știu de cine mă ascund, de ochii mei de dinainte? Văd că nu mai e acolo, sânul meu. Și în mod ciudat răsuflu ușurată, sper că odată cu el a plecat și toată boala. Dar mă întreb: sunt mai puțină acum? Sunt mai multă? Sunt tot eu, sunt altcineva?
Am atât de multe întrebări și sunt mereu în expectativă. Dacă simt o furnicătură sub piele, înseamnă că începe efectul tratamentului? Cum o să știu dacă mi-e mai bine sau mai rău, cum pot să depistez însănătoșirea?
Apoi decid să mă tund, pentru că tot părul care pică parcă mă sufocă, îmi intră în ochi, în gură, în nas, în urechi, e păr peste tot. Când îl tai, simt că mă doare fiecare șuviță tăiată. La fiecare mușcătură de foarfecă spun „Au!” și îmi vine să plâng cu disperare, ca un copil mic. Spun au! și îl urmez de „nu te îngrijora, nu mă doare, nu te opri, au!” Simt părul ca pe un organ de care nu eram conștientă până acum, îl simt ca pe sânul pierdut, pentru el îmi vine să plâng abia acum.

E așa ciudată mintea, dă afară ce e în plus în cele mai neașteptate momente. Dar corpul e și mai ciudat. Acum sunt mereu atentă la el, mereu îl studiez, nu pot să-mi iau ochii sau gândul de la el. Nu știu cum să explic ce mi se întâmplă sau ce simt, pentru că nici eu nu înțeleg, nu știu cum să nu devin irascibilă cu cei care îmi sunt alături, pentru că ce încearcă ei este să aibă grijă de mine, să înțeleagă cu ce mă pot ajuta. Dar momentan nici eu nu înțeleg ce mi se întâmplă în corp. Încerc să țin toate gândurile la un loc, să nu le las să plece prea departe, să nu fabrice variantele care se sfârșesc rău, mintea poate să rumege la nesfârșit dacă nu ești atent. Mai ales când unghiile devin mov și se deformează, când orice gust dispare, când tot ce pui în gură ajunge să aibă același gust, gust de nimic. Sarea e singura pe care o mai simți, vrei sare, sare, sare, vrei gusturi extreme care nu-ți erau pe plac înainte, dar acum vrei să le simți. Vrei să tragi în piept toată viața care există în lume și să-ți ții respirația, să o ții în tine. Te-ai năpusti asupra vieții dacă ai putea, dar înveți să o savurezi încet, uneori de la distanță pentru că oboseala nu te lasă să faci tot ce ai vrea. E oboseală pură, nu e ca nimic din ce ai simțit vreodată înainte ca fiind oboseală. E o sfârșeală cu care te trezești și cu care adormi, pare permanentă.
Așa că înveți într-un final să iei lucrurile ușor, să-ți acorzi timp, să te lași în pace. Reînveți să citești, să lenevești, să te plimbi, să savurezi fiecare îmbucătură de mâncare, să petreci câte o oră-două doar stând la taclale cu cineva. Te umfă și râsul: te recunoști deodată în toate platitudinile alea care spun că e un miracol că exiști, că faptul că pomii înfloresc primăvara e tot un miracol. Dar așa e, poți să juri că vezi cum cresc frunzele, că le auzi, că înțelegi dintr-odată efortul și grandoarea naturii să facă lucrurile astea să se întâmple, să te facă pe tine să exiști în ea. Pentru că te-ai oprit momentan, pentru că nu mai alergi prin viață, pentru că ai fost nevoită să te oprești și să simți ce înseamnă de fapt să trăiești în fiecare zi. Nu mai ai mustrări de conștiință, nu-ți mai spui că aveai altceva de făcut. Asta aveai de făcut și asta faci, ești acum, aici, în momentul ăsta, iar darea asta de seamă e atât de eliberatoare încât dintr-odată totul are sens, totul pare în ordine, o ordine mai mare decât tine în care îți găsești locul. Iar locul pe care îl ocupi devine centrul universului, dar nu arogant, ci în felul în care înțelegi că înainte de oricine, ai nevoie să ai grijă de tine. Că toate lucrurile, toate relațiile, sentimentele care emană din și în jurul persoanei tale, pot exista doar dacă tu exiști.
Chiar dacă, între timp, mulți oameni au plecat de lângă tine, asta nu te împuținează. Chiar dacă printre ei erau și unii dintre cei pe care îi considerai familie, știi – dintre cei cu care ai mâncat din aceeași farfurie. Așa afli că alte lucruri sunt maligne în viață. Ignoranța, rușinea, prejudecata sunt dintre cele mai agresive, ele sunt cele ale căror metastază vrei să o oprești. Descoperi că oamenii îți pot fi ancoră sau pierzanie și înveți să te prinzi de cei care îți întind mâna și să te debarasezi chiar tu de cei care îți pot îngreuna drumul. Descoperi oameni uitați prin colțurile prieteniei care încep să se adune pe lângă tine și să-ți schimbe ziua în bine cu un simplu telefon, cu lucruri aparent neimportante. Și îi descoperi și pe cei cu care ai împărțit atâtea, dar care acum se jenează să te atingă, ca și cum ce ai tu se ia. Te doare, dar în cele din urmă te bucuri de spațiul pe care îl lasă gol când se retrag, pentru că acum îl poți umple cu cei care contează. Sunt mai puțini, poate că îi numeri pe degete, dar ei sunt armura ta, ei te întăresc. Lor nu îți e rușine să le spui tot ce ți se întâmplă, și nici lor nu le e rușine să privească.
Cărăm rușine după noi mereu, învățăm cu toții de mici să ne rușinăm de câte ceva. Rușine să ne dezbrăcăm, rușine să ne arătăm capul fără păr, rușine de boală, de parcă am făcut ceva condamnabil și astea sunt stigmatele care o dovedesc. Și apoi reușim să vedem că jena asta nu stă în noi, ci în ochii celorlalți. Vrem să purtăm perucă ca să nu citim în ochii celorlalți milă, rușine, o sentință și mai ales prejudecată; ca să nu trebuiască să dăm explicații, ca să nu fim nevoite să ascultăm opinii despre ce crede fiecare că ar fi cel mai bun tratament. Și cel mai sigur nu vrem să citim în ochii nimănui că dacă suferim de o boală, nu mai avem dreptul să ne simțim fericite, sau frumoase și că tot ce mai avem voie să facem acum este să supraviețuim și atât, restul sunt detalii. Detaliile ne fac viața frumoasă, iar vocile astea și privirile grele sunt doar zgomot, larmă fără noimă care ne dezechilibrează, iar noi avem nevoie de liniște ca să putem vedea calea pe care mergem. Dacă ne găsim în întuneric, atunci avem nevoie de o mână de sprijin, doar să mergeți alături de noi. Nu trăim împreună boala și nici nu ar trebui, dacă boala asta s-ar putea opri la mine, aș ține-o pe toată pentru mine. Dintre mine și tine, doar eu pot ști cum e, lupta îmi aparține, dar oricine nu fuge de lângă mine, îmi face călătoria mai ușoară, îmi dă putere, îmi dă lucruri de care să mă țin, dacă pământul pare că fuge de sub picioare.

Se poate întâmpla să simți că nu mai ești pe teren stabil când ești redefinită din punct de vedere social, când constați că deodată ești pensionată pe caz de boală sau cu grad de handicap, deși ești un om atât de tânăr și încă mai poți munci. Ești reclasificată, deși uită-te, ești aici, întreagă sau măcar aproape. Dar inițial nu te angajează nimeni pentru că ți-ai întrerupt parcursul profesional, ca și cum ai fost în vacanță, te-ai oprit pentru un moft, ca să stai în concediu, și ți-ai pierdut locul. Apoi nu poți fi angajată pentru că riști să le faci pe viitoarele tale colege să se simtă prost pe lângă tine, ca și cum ar trebui să-ți ceri scuze că le pătezi sănătatea celorlalți. În tot absurdul ăsta, uneori te umflă râsul și înțelegi că nu tu ești problema, problema este în afară, plutește în jurul tău, ca o tumoare care mănâncă din societate.
Nu mai reușesc acum să-mi preconizez viața toată, cum făceam înainte, să văd în mintea mea unde aș fi peste 10 ani sau câte voi realiza până la pensie. Timpul a căpătat altă valoare, o zi poate fi exact cât o viață. Știu, știm cu toții ce ne-am dori să facem într-un viitor, dar nu putem să stăm cu ochii pironiți într-un timp care nu există de fapt, așteptându-l să se întâmple. Toată existența mea este distilată acum, în momentul prezent. Momentul ăsta este mai prețios pentru mine decât alți zeci de ani care ar putea fi, dar care nu sunt decât în imaginația mea de fapt, și la fel este și pentru tine. Este complet neimportant unde voi fi peste acei zece ani, nu am nevoie de ei acum, ci am nevoie ca acum să mă pot bucura de această clipă, și acum de asta, și acum de asta.
Cred că pot spune că am fost în purgatoriu, într-o zonă incertă dintre două lumi, fără să știu ce va fi în față, fără cale de întoarcere spre ce a fost înainte. Am cunoscut acolo variante ale mele de fapt, oameni care treceau prin aceeași boală, dar care o făceau cu toții diferit. I-am cunoscut pe cei care nu puteau vorbi de frică, și pe cei cărora nu le tăcea gura, tot de frică; pe cei atât de optimiști încât părea că prin perfuzie curge sirop, și nu otravă; pe cei care și-au oprit tratamentul pentru că au gândit cu gândul că între două chimioterapii nu există viață. Pe cei care ar fi mâncat și pământ dacă le spunea medicul și pe cei care puneau la îndoială tratamentul recomandat. Pe cei care au încercat să se vindece cu ceaiuri și pe cei care au strâns bani pentru operații în străinătate.
Cele mai importante lucruri pe care le-am învățat printre ei, printre cei de-un fel cu mine, este că suntem singurele persoane care pot alege ce e mai bun pentru noi. Dar putem face asta atunci când avem toate informațiile, atunci când nu suntem bruiați de opiniile celor de pe margine, de păreri, de frică și de gânduri care se nasc unele din altele, se mănâncă unele pe altele, creând vârtejuri greu de oprit. Că suntem mai puternici decât credem, că forța noastră vine și de la cei din jur. Că dacă putem vorbi deschis despre tot ce ni se întâmplă, fără să ne rușinăm de nimic, asta ne poate salva viața. Că boala de care suferim nu este un articol dintr-o revistă de lifestyle, este momentan parte din viața noastră, și poate fi trăită mai bine sau mai rău, dar că ea nu este sfârșitul. Dar cel mai important: că boala este știință și singurii care îi pot înțelege mecanismele sunt medicii. Că medicii români nu sunt mai slabi sau mai răuvoitori, dar sistemul în care lucrează este slab și este incapabil să aibă grijă de noi toți. Dar că pe lângă acest sistem viciat se ridică oameni care construiesc o rezistență, care încearcă să facă lucrurile mai bune și care văd că asta depinde și de fiecare dintre noi. Eu sunt acum printre acești oameni, și tu tocmai ai devenit unul dintre noi, toți cei care luptăm cu alte forme de cancer, despre care ți-am vorbit deja: ignoranța, prejudecata, corupția morală.
Eu sunt Ana. Am mai multe voci și am trăit mai multe vieți. Încă le trăiesc. Eu sunt toate femeile care suferă de cancer de sân în România. Iar tu ești armura noastră.